Hapciu.

O brad frumos, o brad frumos,
E-asa de rece-afaraaa
Eu vreau zapada, nu vant si ploi
Sa nu mai ninga, cu paracetamol
O brad frumos, o brad frumos,
Ar trebui sa scriu la mateee.

You just sang that in your head. Oh, yes, I'm that good.
Si, ce mai faceti? Eu ma simt exceptional. Stiati ca pot avea o perceptie total diferita asupra lumii cu nasul si urechile infundate? E ceva intru totul special. Recent m-am intalnit cu o veche cunostinta, mezina antipatica a lu' Tanti Aproape-Iarna si a lu' Nenea Frig: Raceala. Toti o cunoasteti, nici unul nu o placeti. E adorata ca un supozitor si mai insistenta ca martorii lui Iehova. Aceasta reactie hapciupalitica poate aparea in prezenta hainelor la moda, sistemului imunitar plictisit si a persoanelor care sunt de parere ca freza e mai importanta decat caciula aia urata. I regret nothing.
Aveam multe idei grozave pentru blog, din moment ce unii m-ati intrebat cand mai scriu. Bineinteles, cel mai potrivit moment s-a dovedit a fi la 1 noaptea, simtindu-ma ca furculita infipta orizontal si fara temele facute. Nimic nu se compara cu inspiratia adusa de un munte de servetele dupa miezul noptii.
Apropo, cica vine Craciunul. Imi e dor. Imi e dor de saniile rasturnate, de steaua din varf, de colindat cu copiii prosti. Am de gand sa numar fulgii de zapada si sa-l astept pe Mosu'. N-o sa ma credeti, dar exista. Am primit o scrisoare de la el cand eram mica. Ei, na, si ce daca scrisul semana putin cu al mamei? Poate se simtea si el mai feminin in ziua aia...
Cea mai distincta amintire pe care o am cu Craciunul e atunci cand aveam un brad mare in camera, si in joaca, l-am rasturnat. Pana au venit ai mei acasa am strans fiecare ac de pe jos, dar cand am terminat m-am impiedicat si a cazut din nou. Si stiti ce? Am ras si m-am apucat iar. Asta si faza in care l-am pacalit pe tata ca vreau sa-i spun un secret si i-am trantit un bulgare in fata.
Miroase a mere si scortisoara.



--> Incercati-l!




"Anyone can love a rose, but it takes a great deal to love a leaf.
It’s ordinary to love the beautiful,
but it’s beautiful to love the ordinary."

Nu stiu unde e acasa, dar sunt pe drum.

Am plumb in ochi
e prea mult aer
ma scurg incet
alunec pe nisip

Am dansat cu tine - fara piciore
Te-am imbratisat - fara atingeri
Ne-am cantat - desi eram surzi

Am plans, am ras
-fara emotii-
tu stii cum se viseaza?
Am fost acolo

Realitatea imi distruge viata
"vrei sa facem schimb?"
La naiba!

Post Scriptum

A trecut ceva, nu? Dar stati linistiti, nu v-am uitat, mi-a fost doar lene.
Astazi am fost la o piesa de teatru. Prima de jumatate de viata incoace. Si imi pare rau ca n-am facut-o mai des. E o experienta atat de...vie.
Piesa se numeste "Oscar si Buni Roz". Ciudat, nu? Asa parea ma inceput. Acum suna special.
A fost genul de poveste care te face sa reflectezi la viata. Sau la moarte. Sau poate e tot aia.
Se spune ca a trai este cel mai rar lucru, majoritatea doar exista. Dar nu ai nevoie de mult timp ca sa traiesti, poti duce o viata in cateva zile, daca traiesti clipa (Carpe diem Sandra =))), si nu ratezi momentul.
Desigur, toti stim ca vom murii, dar faptul ca ar putea fi curand pare atat de ireal. Cum sa mor azi daca iaurtul meu expira luna viitoare? Si petrecem atata amar de timp inutil holbandu-ne la muste sau uitandu-ne la filme proaste, fara sa facem ce trebuie facut, fara sa spunem ce trebuie spus. Zicem mereu ca e si maine o zi. Dar daca nu e? Iar cand sfarsitul se apropie ne plangem ca mai avem nevoie de timp, ca viata e scurta. Nu e scurta, e cea mai lunga chestie pe care o s-o faci vreodata, ai timp sa realizezi tot ce vrei, dar lasi pe maine. Luam viata prea de buna.
Filzofia la o parte, mi s-a indeplinit prezicerea. Dorul de scoala nu m-a tinut nici o saptamana. Asta e.
Ati avut vreodata o pofta nebuna de schimbare? Ce grozav e sentimentul de a lasa totul in urma. Doar de m-as putea abtine sa trag cu ochiul la trecut, gandind ca era mai bine.
Ei, cam atat pe azi. Regret ca nu o sa mai vad ore turbate la momentul postarii. Scoala asta ce face din oameni...

"Ma întreb: Noi, astia lenesi,
mergem în Rai sau vine cineva dupa noi?"

Cu o mana inoti, iar cu cealalta dai din picioare.

Pe locuri

Strange din dinti si deschide ochii.
Paseste prin perdeaua de sticla
cu foarfeca in mana.
Ai grija la pene.

Fiti gata

Lasa tot ce moare in urma,
altfel te vor prinde de picioare.
Regula numarul 2:
-Nu spune nicidata tot ce stii.

Esti pregatit? Nu conteaza.

Start!

Ups, ai calcat linia.
Stai o tura.

M-am distrat de minune. Dar nu in seara asta.

Hello, lume! Mi-era dor de voi si ma gandeam sa vad ce mai faceti. Glumesc, de fapt n-am somn. Si idea de ajutor a creierului meu e asta: "Hei, aprinde calculatorul, scrie ceva pe blog, si daca tot esti acolo mai intra si pe facebook!". Asta sigur o sa mearga.
Totul e atat de aiurea si contradictoriu in ultimul timp. Dispozitia mea oscileaza intre "in varful lumii" si "lipita de nucleul pamantului". Hmm, oare ce ar putea provoca asa o mizerie dulce-amara? O, da: iubirea. Esenta de baza si totusi dusmanul mortal al fericirii. E prea complicat sau mi se pare mie?
Dar hai sa nu vorbim despre asta. Hai sa vorbim desepre ceva mai putin dezordonat: prietenia. E una dintre cele mai speciale legaturi in viata. Uneori singurul lucru pentru care merita ziua de maine. Insa bineinteles ca aici ma refer la cea sincera. Nici nu ar trebui sa existe un alt fel. Am iesit odata cu o amica si o prietena de-a ei. Erau numai imbratisari si complimente. Dupa ce s-au despartit, zice catre mine: "Frate, ca ma dispera aia!"
Dragut. Si eu am reactia asta fata e unele persoane, motiv pentru care nu le 'frecventez' niciodata mai departe de un salut, care desi de obicei nu primeste raspuns ma lasa cu constiinta impacata.
Nu trebuie sa te placa toata lumea, cum nici tu nu placi pe toata lumea. Ne imprietenim cu oameni care au interese comune, deci pentru a fi fericiti impreuna ar trebui sa gandim toti la fel. Va puteti imagina plictiseala?
Vara asta am avut destul de multe achizitii la capitolul love&friendship. Unii chiar neasteptati, dar de care ma bucur mult (va simtiti voi ;) . E ciudat cum intalnim oameni care se amesteca pur si simplu in multime, nu ies cu nimic in evidenta, iar apoi ajung sa fie cea mai importanta parte a vietii noastre. Pana in punctul in care nu-ti mai poti imagina cum era fara ei. N-ar trebui sa simtim ceva? Vreo furnicatura, sa ne vibreze antenele? Persoane la care nu te-ai fi gandit niciodata iti schimba destinul. Ar trebui sa existe niste instructiuni pe undeva.
Apropo, azi am aflat ca prima zi de scoala incepe la 8.Adica 8! Inca mai exista ora asta?!?Tata ar trebui sa inchirieze o macara. Voi avea nevoie. Si o galeata cu apa. Mi-e mila de si-asa dereglatul meu sistem cerebral. Si de profesoara de romana dupa 3 luni de chat. O, vai, urmeaza morala 'Anul asta te pui serios pe invatat', urmata de propria dorinta arzatoare de progres care se evaporeaza subit dupa prima ora de mate.
Here we go again: to another year we're gonna hate, another year to make the best memories of our lives, and hopefully new teachers to freak out!

"Sa traiesti este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor exista, atata tot."

Pentru ca rimeaza

Si e rece,
Si e trist,
M-am pierdut in paradis.

Cioburi fine stau pierdute
Prin petale de lalele,
Au gatit poteca stearpa
Cu crampeie de durere.

Sangele mi se prelinge,
Impletit cu infinitul

Am privit intr-o gaoace,
Si-am vazut sfarsitul.

E o umbra suspendata
Intre mii de sori
Cat de dulce era chinul,
Printre muritori.

Growing old is unavoidable. Growing up is optional.